Ştirea zilei

Concursul Naţional de Poezie „Panait Cerna”, ediţia a XLVI-a –   Poesis, cu sens

Ediția din anul 2020 a Concursului Național de Poezie “Panait Cerna”, Tulcea, a XLVI-a, lansată în 21 septembrie a.c., cu termen de comunicare publică a rezultatelor la data de 24 noiembrie a.c., s-a bucurat de un larg ecou în rândurile creatorilor de poezie, însumând un număr total de 222 de participanți, din majoritatea județelor țării, cât și de peste hotare: Italia, Belgia, Republica Moldova, patru dintre aceștia fiind descalificați, formal, pentru neîndeplinirea criteriilor de admitere în concurs.

Concursul este organizat de Centrul Cultural“Jean Bart” Tulcea și, potrivit regulamentului, se adresează creatorilor care nu au debutat editorial cu volume proprii de poezie, de asemenea un criteriu fiind respectarea unei limite minime de vârstă, de 16 ani. Caracterul național al concursului este înțeles prin cerința ca poemele să fie redactate în limba română, în generalitatea sa, desigur, cu respectarea regulilor de gramatică, iar deplina libertate de creație a autorilor este înțeleasă în sensul de libertate a temei, stilului și formei, atâta vreme cât creația poetică în sine nu are caracter obscen-mizerabilist.

Juriul concursului a fost constituit din scriitorul Ovidiu Dunăreanu, în calitate de președinte, criticul literar Diana-Dobrița Bîlea ( membri ai Uniunii Scriitorilor din România), doamna drd. Elena Bălășanu, iar în calitate de secretar, fără drept de vot, Bogdan Pascal, referent în cadrul Centrului Cultural “Jean Bart” Tulcea.

Apreciem în mod deosebit implicarea inspectoratelor școlar-județene din întreg cuprinsul țării, numărul mare de liceeni participanți fiind un semn că poezia se bucură de un imens rezervor de energie creatoare pe baza căruia se va constitui viitorul literaturii române, înțelegând prin acest lucru și susținerea discretă, dar esențială, a profesorilor de limbă și literatură română.

Creațiile prezentate de participanți la ediția curentă au îmbrățișat o largă varietate de stiluri și forme, majoritatea participanților preferând versul liber, într-o manieră narativ-simbolică, sau explorând un univers valorificat pshilogic prin repere metroculturale. Aici membrii juriului au remarcat tendința spre tonuri sumbre emoționale sau simbolice, de teme derulate într-un univers de discurs promiscuu, care, din punct de vedere literar nu aduc nici o valoare în sine creațiilor, ci doar obturează orizontul acestora, foarte multe creații, cu autori diferiți, manifestând nuanțe vădit mimetice. De asemenea încercările de scriere creativă au fost relative puține, dar consistente, totuși, dacă nu li s-a putut reproșa lipsa de imaginație, ele nu întotdeauna au avut mesaje nuanțate, capabile să ghideze atenția cititorului. Referitor la autorii care au participat cu poeme scrise în manieră clasică, indiscutabil, chiar și la cei mai buni dintre aceștia s-au remarcat elemente de disonanță, mai mult sau mai puțin grave, privind respectarea regulilor de prozodie, fapt care, pe lângă valențele inestetice formale, dovedește, din partea autorilor, o grăbire a compoziției spre alegeri de cuvinte sau expresii prea ușor de anticipat, adeseori creațiile lor alunecând în jocuri de cuvinte fără profunzime.

Astfel încât, în acordarea premiilor, membrii juriului au urmărit, nu doar bogăția de conținut, a libertății de expresie, cât și valoarea literară a creațiilor, anul acesta, dat fiind numărul mare de lucrări, organizatorul, Centrul Cultural “Jean Bart” Tulcea, suplimentând fondul de premiere cu două Premii Speciale ale Juriului.

Premiul “Panait Cerna”, în valoare de 1000 de lei, a fost decernat domnului Cristian Andronic, din raionul Telenești, satul Ciulucani, Republica Moldova, de data aceasta premiul fiind acordat pentru maniera în care autorul a reușit să își transmită mesajul prin prisma poeziei clasice.

 

Premiul “Ars Poetica”, în valoare de 700 de lei, a fost atribuit doamnei Andreea-Iuliana Petcu, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași. O găsim prezentă în publicațiile “Luceafărul de dimineață”, “Apostrof”, pe platformele “O mie de semne” și  “optmotive”, a participat cu lecturi publice la Salonul de literatură Junimea; “Poeți la Meru”, ediția a IV-a, dar și la FILIT: “Turist în Iași. Acasă pentru cei plecați”, ediția a VI-a, respectiv  “Nepotu’ lui Thoreau”, ediția a VII-a (Noaptea Albă a Poeziei). De asemenea ca recunoaștere a talentului său literar a mai primit premiul revistei “Luceafărul de dimineață”, Poezie tânără, ediția 2018, Premiul II în cadrul Concursului Național de Poezie “Ion Chichere”, ediția 2018, Premiul II în cadrul Festivalului de poezie “Constantin Conachi”.

Premiul “Euterpe”, în valoare de 700 de lei a fost a fost decernat doamnei Cristina Mihaela Nan, din Craiova, ea studiază, ca masterand, limba și literatura română în cadrul Universității din Craiova, o poetă care preferă un vers alb, ușor criptat pe un fir narativ abstract.

 

Unul dintre cele două Premii Speciale ale Juriului, acordate suplimentar, anul acesta, față de configurația anunțată a premiilor, în valoare de 500 de lei fiecare, a fost acordat constănțencei Mara Mihai, ea este studentă a Facultății de Arhitectură de Interior, din cadrul Universității  de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”, un talent deja confirmat prin premii obținute la diferite festivaluri și concursuri de literatură, unde s-a făcut remarcată atât pentru traduceri poetice, cât și pentru eseistică. A obținut Premiul I la Concursul Național de Creație Literară și Artistică “Colocvii Blagiene” (2015), premiul III, același concurs, secțiunea creație în limba engleză ( 2015), s-a remarcat ca finalistă a concursului internațional “Marco e Alberto Ippolito”, secțiunea eseu (2016),  prin Premiul Special la concursul de literatură “Ion Barbu-Dan Barbilian” (2017),  dar și prin mențiunea primită la concursul “Literatura ca abilitate de viață” (2016).

Cel de-al doilea Premiu Special al Juriului a fost oferit poemelor prezentate de Mălina-Alexandra Lipară, din Buzău, ea este studentă a Facultății de Litere din cadrul Universității “Babeș Bolyai”. O regăsim cu lecturi la Institutul Blecher și StudentFest, cu participări în cadrul proiectului “La feminin”, realizat de 7 Arte în parteneriat cu Institutul Blecher, cu poeme publicate în reviste precum “Apostrof”, “Bucovina Literară”, “Literadura”, precum și pe platformele online “ O mie de semne” și “Poetic Stand”. Mai adăugăm că în 2019, ea a obținut premiul I la festivalul LicArt, iar anul acesta creațiile sale i-au adus alte două premii I la festivalurile de poezie “Porni Lucefărul” și “Nicolae Labiș”.

Premiul “Aegyssus”, în valoare de 500 de lei, distincție adresată cu precădere tulcenilor, dar și celor care valorifică în scriitura lor valențe ale patrimoniului etnic, istoric, cultural sau natural al Dobrogei, își acordă prestanța, pentru a doua oară de la înființarea sa, tulcencei Mihaela Belacurencu. Ea urmează cursurile Faculțății de Psihologie, din cadrul Universității, “Titu Maiorescu”, din București, fiind a doua distincție pe care o primește ca participant la Concursul Național de Poezie “Panait Cerna”, în cadrul căruia, la ediția din 2014 a primit distincția Mențiune I.

Anul acesta, distincția Mențiune I, în valoare de 400 de lei a fost acordată domnișoarei Mara-Alexandra Nemeș, din  Târgu Mureș, elevă în clasa a X-a a Colegiului Național “Unirea”, poeziile sale, cu vers alb și narațiune bine conturată făcându-se, dealtfel, remarcate și în cadrul celei de-a XX-a ediții a Concursului Județean de Creație Literară “Serafim Duicu”, prilej cu care autoarea a obținut Premiul I.

Distincția Mențiune II, în valoare de 300 de lei, a fost acordată concurentei Anda-Maria Benția, elevă a Colegiul Național „Ion C. Brătianu” Pitești.

Avem deosebita plăcere de a adresa un salut de bucurie tuturor participanților, maniera în care aceștia au răspuns chemării concursului nostru, un concurs care li se adresează în întregime, dovedind cu prisosință, că poezia în sine, e o dimensiune a culturii universale, mereu prezentă în provocarea orizontului uman.

În continuare, vă prezentăm, ca o mică oglindă a ediției de anul acesta, câteva din creațiile prezentate de autorii premiați cu acest prilej.

 

Cristian Andronic – Premiul  “Panait Cerna”

 

Melancolie de vară

 

Am scris atâtea versuri în rătăciri sublime

Și am uitat cu totul că după orice scriu,

Ceva se stinge-n mine, și ce rămâne viu

E doar o amăgire că sunt și-mi este bine.

 

Și Beethoven răsună în note de tăcere,

Iar după geam mai plouă și fulgeră ciudat.

Nimic nu voi întoarce din ceea ce am dat,

Că nu se-ntoarce clipa, oricât de mult i-ai cere.

 

Încă citesc Esenin în baruri de pe stradă,

Iar ploaia e mai caldă decât ce simt acum,

Cât de frumos, iubirea devine mascaradă,

Iar cuplul își alege, în taină, un alt drum.

 

Sărută-mă, tristețe, rămâi la mine-n sânge,

Doar tu poți înțelege de ce poeții scriu!

Gorunul plânge-n Blaga, că i-a ajuns sicriu,

Și simt cum și pe mine, în frunza lui mă strânge…

 

 

Poem de dragoste, lumina

 

Se prăbușește frunza, peste întreaga viață,

Și toamna intră-n fibre, și în priviri febrile,

Lumina se răstoarnă în coasta unei zile,

Și-n ea nu se mai simte, nici urmă de speranță.

 

Acest poem fierbinte, de dragoste cumplită,

Va fi furat de noapte, și-o să-l ascundă mult.

Când nu am somn, nici pace, rămân să îl ascult,

Iar mâna mea, îl scrie, în tremur, obosită.

 

Aceste stele care, răsar de-asupra noastră,

N-aduc decât răceală, și-un ideal, departe,

Precum întreg apusul, într-una ne desparte,

Furând lumina caldă, ce ne-a surâs albastră.

 

Și vor veni cu ceata, poeți, peste o mie,

Să scrie de iubire, să lupte-n bezna toată,

Dar dintre toți, doar unul, va ști, și o să poată,

Din dragoste, lumina, s-o strângă-n poezie.

 

 

Casa cu stări

 

Mașina de scris zace în cameră de la parter,

Se trezește frumoasă și umblă tăcând,

Miroase parfumurile timpului efemer,

Amintindu-și de 16 decembrie, tremurând.

 

În stânga citește, privește în părți,

Usucă flori de dovleac. Cât adoră macii!

Caiși și gutui stau ca semne, în cărți,

Și plânge-n mansardă, cum plâng și copacii.

 

Când toamna se lasă, și frunze lovite,

De vreme și frig, se opresc pe pământ.

În alta probează rochii boțite,

Și ridică tot praful, dansând.

 

În dreapta, cântă la pian,

Lumina pătrunde, ea strigă ,, Băiete,

Aștept răsaritul și-apusul!”, spontan,

Iar notele triste, cad pe caiete.

 

E singură-n casa atâta de mare,

Ea scrie, dansează și plânge frumoasă!

Are camere pentru fiece stare.

,, Intrați, simțiți-vă ca acasă!”.

 

 

 

Andreea-Iuliana Petcu – Premiul “Ars Poetica”

 

I

 

Când rămânea singură

îi era teama că toți muriseră

memoria îi silabisea mecanic numele

când visa că și-a spart capul

lupii începeau să vorbească

ea țopăia aiurită

și își mesteca limba

luna revărsa asupra ei bucuria din lethe

 

II

 

Am vrut să-ți prind o urmă de lumină

și să contruiesc o fântână lângă tine

ca atunci când îmi întind brațele să nu te pot cuprinde

tu să spui lumii sora mea are chip de moartă

și să împărțim singuri pâinea

pe care o ascundeai

când visam sa fim într-o coajă de nucă

dorm ziua

ca să visez cuvinte ce înălță luna în locul în care

am copilărit până să ma descalț

sângele nostru o să se șteargă

și parcă m-aș mai naște o dată

pe pleoapele tale când plângi

lacrima să-ți fie mai caldă

din adunarea noastră să rămână doar simbolurile

pe care le-am crescut de mici și le-am spălat în ploaia de vară

pentru iubirea pe care ți-o port

am construit o fântână în care groparii aruncă pământul

atunci când eu îți strig nimic nu se așterne în palme

să îmi astup gura cu morțile pe care le-am pus în fața noastră

și mi se face dor de gustul laptelui de la care mama te-a oprit

când am spus că voi veni mai devreme

înnodându-mi cordonul ombilical pe după gât

am vrut să-ți prind o urmă de lumină

și am plecat să dorm

cordonul mă strânge

toarnă apă în fântână fynn

 

 

 

III

 

Începusem Lettera alla madre

dar mintea mea citea poemul ca în fața unui cimitir

te-am găsit dormind cu ușa încuiată pe un ger uscat

trupul tău nu mai voia să fie acoperit

nu mai vorbeai de când visasem satul schimbat

și nu mai așteptai decât ziua în care o sa îți cadă tot părul

visurile tale rămân ca făpturile din adâncul oceanului pentru mine

iar nașterea ta o cană cu ceai și o coajă de pâine

nu am să știu altceva în afara primei tocănițe de cartofi pentru care ai plâns

a stiloului înfipt în mâna fratelui tău

dar tu nu îți amintești nimic care să te facă să râzi

aș zice că nu cunosc mai mult decât nouă luni de lumină ce nu pot fi înlocuite

 

La noi ninge tot mai rar

și nu cred că voi putea vreodată să te iubesc

cum o face micul Quasimodo

dar aș mai locui măcar o zi în burta ta.

 

(…)

 

 

 

Cristina Mihaela Nan –  Premiul “Euterpe”

I

astăzi într-o poezie adâncă

tot caut despre tine

încerc orbește să mă întorc pe unde ai fost

ca și când ai fi lăsat inconștient

o ață roșie în urma ta

și fără să știi te vizualizez

din momentul în care ne-am întâlnit prima oară

până în copilărie

în așa-zisa odaie

 

acolo fumam țigări

și scoteam din noi amintiri urâte

 

pe tine te băteau în copilărie

și îți era frică de întuneric,

plecai sprijinit cu spatele de gardurile vecinilor și cu pupilele dilatate la maxim

 

în casa mea intra lumina și stătea aprinsă

în jurul ei se vorbea despre tine

uneori deschideam ușa și rămâneam la povești mult cu mine

 

firele astea roșii mi se înfășoară de glezne,

îmi închipui acum o realitate paralelă

ca și când viața mea

încă se desfășoară în respirația ta grea

pe aceeași ață roșie

 

tabieturi, țigări, alcool și poezie pentru o viață mentală sănătoasă

și-o odaie cu oameni îngenunchiați în care m-am ridicat să strig după tine,

nu te-am luat de mâini,

am închis pleoapele

și am păstrat în mine ca o plantă nesemănată

un anotimp

în care discuțiile despre vreme ar fi putut exista și la noi.

 

 

II

ce ești tu

aș trece în imaterial

printr-o sită în care mi-aș băga degetele

să grăbesc procesul

 

să se aleagă ce e de păstrat

și ce e de dat la o parte să rămână

ca spuma mării deasupra

 

și apoi te-aș cerne iar

până nu ar mai rămâne mare lucru

și cu acel puțin lucru

ți-aș da un brânci și ți-aș zice:

mergi

că ți-am lăsat esența.

 

III

 

eu sunt apa aia din pahar pe care o fixez și nu îi înțeleg substanța,

de care nu mă pot desprinde

si de care niciun dumnezeu nu se va apropia vreodată.

 

doar mâinile devin singura rugăciune în existența mea,

înfățișarea dumnezeului ce niciodată nu mi s-a arătat

Cu ele fixez gesturile devenirii mele

 

Viața mea e un pahar cu apă de care nu mă ating.

(…)

 

 

______________________________________________________________________________

 

Mara Mihai – Premiul Special al Juriului

 

aș minți dacă aș spune că aceste atrocități nu mă ung pe suflet-

ascunderea prin scorburi, statul cu lunile sub straturi groase de zăpadă

cu un deget sapi o gaură îngustă și lungă până la soare și tot cu unul încerci să

îți îndeși un ochi și încă unul, vrând să simți că trăiești

și-ți muști buza care tremură te sprijini de cotul drept și te

înjumătățești.

păstrezi jumătatea bună și curată

încrețești din jumătate de nas, muști cu jumătate de dinte încerci să sari într-un picior spre casă cazi

în mahalaua asta, în dezordinea asta mondială și în acest dureros balamuc de energie, unde

toată lumea vrea să facă câte ceva și să facă și să facă și niciodată să

desfacă să simtă să audă sau să

tacă

aruncam câte o coajă de banană lângă mare și găseam câte o scorbură nouă dar

în zăpadă e greu să îți faci prieteni noi, dar niciodată mai greu decât

deasupra

 

 

 

îmi întindeam picioarele în nisip ca o păpușă comunistă cu ochi tâmpi și mari care te

înlănțuiau atunci când afară (fulgera?)

păpușile nu au numărat niciodată pescăruși pe malul mării și nici nu au

simțit ce simt eu acum

număr etaje de clădiri mă minunez de disciplina apei atunci când se întoarce mereu la picioarele mele și

mănânc cornulețe cu rahat.

îmi plăcea să aud liniștea și să văd câte un cuplu noaptea umblând pe străzi

care s-ar învârti de câteva ori s-ar iubi de mai multe, ar pleca

nimic din toate astea păpușa ‘ceea n-ar putea vedea

stă cu picioarele alea ca o țăpușă pictată și rânjită și înțepenită în lemnul putred

nu știi niciodată la ce să te-aștepți de la oameni, dar

lemnul rânced e mereu la

fel.

 

 

____________________________________________________________________________________

Mălina-Alexandra Lipară – Premiul Special al Juriului

 

***

 

acum când un bărbat divorțat de 39 de ani

crede că dragostea pentru o tânără de 19 nu e

cel mai bun lucru care i se poate întâmpla

 

inima mea plutește

într-un acvariu cu pești piranha

 

și tu dormi bei ceai citești

sau faci dragoste cu altcineva

 

aș vrea să adorm pentru foarte mult timp

să mă trezesc undeva în siberia

într-o căsuță cu șemineu și covoare pufoase

planeta-mamă după iarna nucleară

doar eu zăpada singură mereu

singură la absolvire singură la urgențe

mai puțin singură după ce te-am cunoscut

apoi singură din nou

eu singură mereu într-un costum de astronaut

orbitând în jurul unei amintiri din viitor

vacanță grădina japoneză din tokyo zâmbești

la poză am vată de zahăr în păr și sunt fericită

căsuța din siberia doar eu și mașina de scris

la care bat zilnic poeme despre cum

 

uneori îmi doresc

să fi fost niște oameni simpli de la țară

și cea mai mare grijă cine se trezește

să hrănească păsările de dimineață

 

și zăpada

 

***

Când nu mai rămân decât subiectul controversat
și certitudinea că nu plătim aceleași facturi,
e timpul să te apuci de literatură și filme.
Dacă în după-amiaza asta ți s-a deschis televizorul
pe National Geographic și ai fost mișcat de
imaginea unui pui de urs polar plutind
neajutorat pe o bucată de ghețar desprinsă,
eu nu am de unde să știu. Dacă distanța imperceptibilă
dintre iubire și siguranță te-a făcut să nu mai suporți
și să schimbi canalul, pot doar să îmi imaginez și să scriu.
Am vârsta a tot ce ne desparte și
inima mea, care se întinde 466 de km,
urcă-te acum la volanul unui Jeep și
pe măsură ce înaintezi, o să se strângă în jurul tău
ca un airbag, să te protejeze de bătrânețea care vine.
Despre mine, pot să învăț să gătesc, să schimb rezerve
la aspirator, să curăț cartofi cu puterea minții,
că sunt tânără și tinerii învață repede. Doctorul mi-a spus
că există posibilitatea să fie nevoie să trecem la dializă.
N-am nevoie decât de multe lichide și de un bărbat
care să-mi traducă poeții germani. Există posibilitatea
să fie nevoie să te uit pentru totdeauna, sau doar
încă 20 de ani, până o să ne întâlnim din nou și o să devin
soția adulteră. Cât de firesc, să poți să scrii poezie
și să nu-ți folosească la nimic.

 

 

patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum te-a întrebat și Mazilescu

 

de cine îți lipești tu umărul
ușor la raionul de electrocasnice

 

zilele astea oare ne-am
spălat vreo dată pe dinți
simultan

 

ce faci tu când se ceartă vecinii mei
ce fete tinere și frumoase mai iubești

 

cum să-ți spun știu
că nu te preocupă
dar sunt mai murdară
decât câmpurile pline
de noroi pe care aleargă
soldații din Afganistan de
când m-a atins altcineva

 

cred că aș fi vărsat
dacă i-aș fi auzit și
respirația dragostea mea

 

 

 

Mihaela Belacurencu – Premiul „Aegyssus

 

Locus

 

Casa copilăriei mele, apartamentul ăla

în fața căruia găseam pisici și prindeam libelule,

aleea pe care am râs prima dată din amintiri,

seara în care mă jucam cu o fată,

uscătorul din care luam iarna sania,

să o scrijelesc de borduri și să-mi iau avânt,

sufrageria în care tatăl meu

ne-a învățat să confecționăm

avioane AK47 din hârtiile mototolite de pe jos,

bucătăria în care mama mea a râs demonic la întrebările mele,

pe vremea când șireturile erau ininteligibile și

încurcate,

dormitorul în care am deschis ochii pentru prima dată

și am văzut zăpadă, ger

și un calorifer electric mic, care nu era suficient

pentru multele mâini degerate

ale fraților mei, ale mele;

părinții se încălzeau privindu-ne

plângând și strigând că ne doare,

după multe ore de sanie și expediții până la capăt

de cartier.

 

juliți, murdari, înfometați,

eu și frații mei ne încălzim

prin înghesuială.

 

 

Visări în două cadrane

 

Stau pe malul curții

și mă uit la fluviul nesfârșit.

În mijloc e căsuța din spatele casei.

Mama mea vitregă nu mă lasă să aduc pe nimeni.

Mă plângeam cuiva că am doar cadă,

ca mai apoi să dau perdeaua și să găsesc țevi

și capete

de duș.

Acum pot să mă spăl din ce parte vreau.

Mă joc pe malul curții cu panourile solare,

dar le scap în apă.

Mă arunc pe unul dintre ele, iar pe celălalt îl apuc în mâna stângă.

Curentul mă ia mai în adânc și mai la dreapta.

 

e 22:30 și mă așez din nou pe malul curții,

voit de data asta.

Din spuma fluvială se aud copii mergând pe bicicletă,

pești care găuresc asfaltul cu sunetul lor de pickhammer

taca-taca, taca-taca,

e 22:30 și am înlemnit

la sunetul mașinii de spălat, maneaua din curtea vecină,

la clickurile și tastele din cameră.

Cuvintele se învârt în mașina de spălat.

Lasă- îmi zic- o să miroasă frumos.

 

 

Mara-Alexandra Nemeș – Mențiune I

 

#Yogaflow

 

mă trezesc deseori dimineaţa şi mă întreb

pentru ce trăiesc azi

erau vremuri când altceva nu exista în afară de o foaie şi un creion

însă mi-am dat seama că nu îmi ţin de urât

aşa că m-am trezit ca să mă întind pe salteaua de yoga

şi să nu mă gândesc la nimic

 

ştiu pare imposibil să ai mintea goală şi plămânii plini

dar dacă ai tăcea din gură în loc să taci din inimă

ai vedea câtă linişte e în tine

atâta linişte încât nu aud că bate cineva la uşa de materie cenuşie

sau că ploaia îşi izbeşte capul de geam ca un beţiv căzut la maginea trotuarului

aud totuşi că am rămas singură

şi e aşa de bine

 

spune-mi cum te simţi

sau nu îmi spune lasă-mă să îţi citesc gândurile

rămâi acolo în child pose şi supune-te

asta ştii să faci cel mai bine

 

e amuzant că ai impresia că mă poţi păcăli

gândindu-te la mine ca la un forever alone şi să te prefaci că ţi-e milă

însă sunt mai liberă decât ai fost tu vreodată stând în poziţia de warrior

şi privind înainte

 

 

#Regulasalvatorului

 

uită-te în stânga şi-n dreapta înainte să faci vreun pas greşit

asigură-te că rămâi un erou înainte să cazi şi tu

la pământ

ce privilegiu să te pot ajuta şi totuşi

ce blestem

însă aleg să îmi respect datoria

de salvator

 

e un jurământ al fiinţei mele

acela de a nu te lăsa zăcând

ca jurământul unui soldat care calcă pe front

cu promisiunea că niciun om

nu rămâne în urmă

 

şi dacă printre oameni mă număr şi eu

mă dau cu totul acestui pământ de boli şi de durere

de carne tăiată şi sfăşiată

între dinţii unui nor de praf

de pulbere de oşti

rămânem noi doar o bucată de şosea asfaltată de saliva cerului

a cerului gri şi umed şi rece

 

însă aleg să privesc la soare şi să îmi spună el cât e ceasul

e ceasul ridicării

şi trebuie

să te scoli din patul suprapopulat

 

mi-e atât de frică să rămân în picioare

încât tremură pe mine fiecare celulă epitelială

fiecare picătură de transpiraţie uscată într-un zăcământ de sare

însă mă simt onorată să mă lupt pentru voi

şi să spun bună ziua

celui mai puternic duşman

să îl dobor de pe umerii voştri

ca pe o lipitoare transparentă prădătoare

apoi să îi spun politicos la revedere pentru că cine ştie

cât de curând se va sui pe mine

chiar a vrut să se arunce peste inima mea

când încercam să vă readuc la viaţă

dar m-am luptat cu el ca Harap-Alb

şi nu renunţam

chiar dacă mă prăpădeam în urlete

pentru că ştiam că trebuie să vă salvez

 

ştiam că trebuie să vă salvez

chiar dacă mă alungaţi cu săbii şi cuvinte

necenzurate

ce fiinţe libere am mai fi noi

sub lacătul cenzurii

 

ştiam că trebuie să vă salvez

ca să fiu şi eu liberă

gândul că respiraţi şi că vă curge sângele prin vase

e cea mai libertină cenzură

a mea

 

numai moartea îmi poate cenzura gura

se infiltrează în defibrilator şi mă electrocutează

în timp ce cu mâinile împing în pieptul tău

şi raze de sânge şi de energie îţi sar dintre coaste

mă aruncă o explozie de fulgere organice

e soarele ultimei mele misiuni

răsărit din cordul tău reanimat

apus în braţele mele

de salvator devenit victimă

 

ştiu că mi-aţi repetat de multe ori

regula de aur a salvatorului

însă ştiu şi că eroi sunt doar cei care îndrăznesc

să o încalce

chiar şi cu preţul cele mai mari cenzuri

 

Anda-Maria Benția – Mențiune II

 

În adâncuri

 

Aici mi-a plăcut să plâng chiar

aici unde cântecul de leagăn al scrijeliturilor trece din

ziduri în pielea ta lăptoasă

foșnește sarea prin cicatrici

sub ele- clipocesc dihănii marine

atât cât le îngăduie viața de sub carne;

îmi lipesc urechea de bulgărașii de keratină-

-aud marea.

 

Acolo lângă tine am învățat tristețea chiar

acolo, începând cu descrierea spațiului umplut cu aer cald

peste care un animal înfrigurat și-a azvârlit pielea grasă:

eu       pielea      tu

o dăm din mână în mână

măsurăm metrii de epiteliu rămași până la

colaps

dar când ajung la tine mă încurc

o iau de la capăt

și din ochi îmi cresc dinți cariați

drenele mi se lipesc de piept

sforile mă înfășoară cu o mângâiere inefabilă.

 

Deși nu te-am atins niciodată tot iubire i-am spus

deși nu am dat la o parte pielea, tot frică s-a numit.

Cineva spune că nu există nimic din toate astea

doar o inimă ridată și mecanică sub picioarele noastre

ce ne pompează  sângele comun prin

organele-scoică.

 

Nu am știut niciodată unde este adevărul

aici unde aud marea sau

acolo

unde sunt doar un alt înecat.

 

Liniștire

 

 

Îmi amintesc de viața asta ca de un clopot toxic

care se ține pe picioare de moluscă

un sânge albăstrui pompat sub pielea untoasă

cât să îmi hrănească micile frici de plastilină

și să îmi facă organele de iască să bată în ritmul muzicii de

cafenea

Tot ce lovește trag mai aproape

strâng la piept

sărut

vârfuri de sulițe cât degetele unui sugar

doar ele

trasează gura însângerată a singurătății

un tifon cu alcool care să oprească

plăcerea

 

 

îmi amintesc de toate așa cum le-am lăsat

musculița moartă sub paharul lipicios de lichior

fragilitatea iubirii crescând în umbra obiectelor sferoide

grămezi de gunoaie duse de vânt

scrumiere din care ciugulesc păsări schiloade

mâna osoasă a namilei care mă apucă de gât

mă duce departe

unde se scurg toate ca într-o gură de canalizare

 

trag lângă mine ce văd prin transparența sticlei

cozi incandescente de suliță proaspăt ieșite

din camera de developare îmi străpung

ochii colțuroși ce ți-i întind mult prea târziu

într-un tifon care să oprească durerea

 

plăcerea  durerea

 

__________________________________________________________________________________

 

 

Concursul Național de Poezie „Panait Cerna”, ediția XLVI, septembrie-noiembrie 2020, Tulcea

 

Back to top button