Doamne ajută! Peste 15 milioane de lei pentru restaurarea Bisericuţei Sf Atanasie de la Niculiţel

„După intrarea din nou a Dobrogei în componenţa Imperiului Bizantin la sfârşitul secolul al X-lea, viaţa bisericească, mănăstirile şi scaunul episcopal de la Tomis au început şi ele a se reorganiza.

Una dintre cele mai importante aşezări mănăstireşti ale vremii cunoscute în nordul Dobrogei, s-a format în secolul al XI-lea în pădurile din imediata apropiere a martirium-ului de la Niculiţel. Aceasta reprezintă dovada că viaţa monahală nu se stinsese la gurile Dunării şi că în partea locului exista o străveche tradiţie şi continuitate monahală.

Această comunitate monahală de la Niculiţel cuprindea atât călugări autohtoni ce continuau să trăiască în codrii Dobrogei cât şi călugări veniţi din sudul imperiului.

Existenţa unei puternice comunităţi monahale la Niculiţel în perioada secolelor XI-XII este întărită de descoperirile arheologice. Astfel acestea au scos la iveală temelia unei biserici mănăstireşti din sec. XI-XII, cu plan treflat. Este cea mai veche biserică din ţară de acest tip iar în jurul ei au mai fost găsite urme ale unor vechi chilii călugăreşti precum şi rămăşiţele unui vechi monast. Biserica avea hramul Sfântul Atanasie cel Mare, hram dat şi bisericii de mai târziu. Alegerea ca patron al călugărilor de la Niculiţel a celui mai mare patron al ortodoxiei denotă pregătirea teologică a acestor sihaştrii şi dăruirea lor pentru apărarea dreptei credinţe la gurile Dunării .

Această biserică trilibată a fost cercetată în 1954 de prof. I. Barnea pe dealul împădurit al Cetăţuii din apropiere având semnificaţii mult mai profunde în trecutul nostru decât se bănuia . Se întreba atunci, dacă sediul Episcopal şi apoi Mitropolitan de la Vicina, atestat între secolele XI-XII, nu se va fi aflat la Nordul Niculiţelului, pe un braţ colmatat al Dunării din care a mai rămas salba de lacuri: Rotund, Telicea, Parcheş, Somova .

Sihăstria Sfântului Atanasie de la Niculiţel era o aşezare monahală având biserici şi chilii din piatră şi viaţă de obşte. Ea era subordonată episcopiei de Vicina, întemeiată în secolul al X-lea. Pe lângă călugării obştii existau şi alţii care trăiau fie în peşteri, fie în colibe, însă numele acestora ne sunt total necunoscute. Cert este că în această perioadă Dobrogea este influenţată de monahismul athonit aflat în plină dezvoltare.

Invazia tătarilor de la 1241 a dus la pustiirea nu numai a acestui lăcaş ci şi a mai multora din nordul Dobrogei.

Undeva în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi începutul secolulul următor a renăscut o nouă mănăstire, puţin mai încolo de cea veche şi păstrând vechiul hram. Astăzi încă se mai păstrează fragmente din pictura originală din acea perioadă. Aceasta a dăinuit până în secolul al XVI-lea, menţinând credinţa ortodoxă în satele din nordul Dobrogei, aflate sub ocupaţie otomană. Mănăstirea avea în jurul ei câteva mici comunităţi călugăreşti ce ţineau de dânsa. Avea legături strânse cu mitropolia de la Vicina, comunităţile athonite şi cu vestita mănăstire Kilifarevo care între 1346-1371 forma centrul unei importante mişcări monahale în peninsula Balcanică. Aici putem formula ipoteza conform căreia chiar şi în acele timpuri exista un pelerinaj în nordul Dobrogei. Sihaştriii din sud cu siguranţă veneau în pelerinaj la sihăstriile din nordul Dobrogei şi invers .

După studiile efectuate la faţa locului s-a constatat că cele mai apropiate consonanţe ale bisericii Sf. Atanasie, care aparţine tipului cruciform, cu turla pe naos, fără puncte libere de susţinere, se puteau stabili cu bisericile Sfinţii Apostoli Pavel din Nicopole, datată către mijlocul sec. XlV-lea, dar şi cu prima biserică a curţii Domneşti de la Argeş, cu o vechime de peste un secol.

Pe baza unui gros (monedă) găsit în apropierea bisericii, emis de Ştefan Dragulin Sremaki, în singurul său an de domnie – 1281 – s-a conchis că biserica fusese ridicată în a doua jumătate a sec. XIII . Investigaţiile ulterioare ale numismatului Ernest Oberlander – Târnoveanu au demonstrat însă, că moneda aparţine de fapt celui mai de seamă ţar al Serbiei medievale, Ştefan IV Duşan (1331-1355), din anii de început ai domniei sale (ante 1335). Biserica se datează, astfel, mult mai logic, în prima jumătate a sec. al XlV-lea, în deplină concordanţă cu formele sale arhitecturale.

În secolul al XIV-lea comunitatea monahală Sfântul Atanasie era cea mai puternică aşezare călugărească din Dobrogea, cultivând iluminarea şi desăvârşirea monahilor prin linişte, prin păzirea curată a minţii şi prin practicarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus .

Influenţa comunităţii monahale de la Niculiţel s-a făcut simţită şi în Ţara Românească în zona munţilor Buzăului şi a codrilor Vlăsiei.

Circulă o legendă conform cărei mitropolitul Iachint din Vicina şi-ar fi trăit anii tinereţii la mănăstirea Sf. Atanasie din Niculiţel, fiind ales apoi ecpiscop de Vicina.

Sub presiunea otomană, la sfârşitul secolului al XVI-lea călugării acestei mănăstiri se retrag formând în jur micii comunităţi monahale iar mănăstirea Sf. Athanasie a de venit biserică de mir la Niculiţel, fapt confirmat şi de cimitirul descoperit în jur. Această biserică mai funcţionează şi astăzi.

Tradiţia monahală existentă la Niculiţel din vechime a făcut ca această aşezare să poarte numele din perioada medievală şi până la începuturile modernităţii de Monastir sau Mănăstirişte . Acest fapt dovedeşte continuitatea neîntreruptă a vieţii monahale aproape un mileniu şi jumătate în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu.

Aşezarea bisericii în rândul monumentelor de arhitectură s-a produs în anul 1974 prin aportul arhimandritului Cristian Moisescu. Pe baza cercetărilor arheologice şi de arhitectură s-a întocmit atunci proiectul de restaurare şi în 1975 s-au început lucrările. În anul 1977, prin desfiinţarea Direcţiei Monumentelor Istorice, acestea au trecut în sarcina Arhiepiscopiei Dunării de Jos care a continuat şi restaurarea vechilor fragmente de pictură, integrandu-le într-un ansamblu pictural apreciat de specialişti.

Biserica Sf. Atanasie este amplasată în partea de Sud a localităţii, pe partea dreaptă a şoselei care duce spre Valea Teilor. Apare ca o bisericuţă solitară, din zidărie de cărămidă, înconjurată de nuci bătrâni. Biserica prezintă o turlă cu şase laturi, fiecare străpunsă de ferestre mici, încheiate prin câte două cărămizi dispuse înclinat. Corpul alungit este ritmat pe faţadele laterale de succesiunea unor firide înalte, decor obişnuit numai pentru o biserică veche. Intrând în biserică, se coboară mai multe trepte, aproape un metru, dovadă a modificării nivelului vechi de călcare. Când se intră în sanctuar, nişa nouă a proscomidiei (masa scobită în peretele dinspre Nord al Sf. Altar pe care stau pregătite Sfintele Daruri: vinul, apa, prescurile pentru jertfa euharistică), taie o alta cu secţiune semicirculară, desigur anterioară. În spatele unui tetrapod, aflat în colţul de Sud-Est, se află o altă nişă, tot semicirculară . Altarul, naosul şi pronaosul însumează toate 11,5 x 6,5 m., volumetria acestor proporţii denotând un vechi monument de arhitectură bizantină . După relatările arh. Cristian Moisescu, biserica de la Niculiţel, nu figura în lista de evidenţă a monumentelor de cultură din România, motiv pentru care prof. Vasile Drăguţ, directorul Direcţiei Monumentelor Istorice, aprobă înscrierea Bisericii Sf. Athanasie în liste de evidenţă şi în planul de restaurări.

Pentru amplificarea spaţiului interior, în scopul adăpostirii numărului sporit al credincioşilor, limita vestică a pronaosului a fost extinsă cu cca. un metru şi jumătate, prin ridicarea unui nou zid. În cursul secolului al XVIII-lea pronaosul a fost din nou alungit cu încă un metru prin demolarea zidului ridicat cu două secole mai înainte. O ultimă etapă, de asta dată caracterizată de ample transformări, a avut loc prin 1880 când zidul iniţial care despărţea naosul de pronaos, a fost parţial demolat şi înlocuit cu o largă arcadă. Cu acelaşi prilej, la extremitatea vestică a bisericii s-a adăugat o tindă surmontată de o turlă-clopotniţă din lemn acoperită cu tablă, iar cornişa şi partea superioară a firidelor care decorau faţadele laterale, au fost mutilate prin supraînălţarea zidurilor exterioare. Cu prilejul cercetărilor arheologice din anul 1975, dar şi mai târziu, în anul 1990, cu ocazia pictării interiorului lăcaşului de pictorul Grigore Ion Popescu, s-au găsit prăbuşite în substrucţii sau conservate in situ fragmente ale unei picturi de factură bizantină, de o foarte bună calitate plastică şi tehnică, cu care biserica a funcţionat după construire .

Valoarea arhitectuală şi artistică a Bisericii Sf. Atanasie, este întrecută de semnificaţia ei istorică, prin destinaţia atribuită în prima fază de existenţă, drept capela de curte feudală a unui conducător local. Această funcţie a fost stabilită, luându-se în consideraţie atât numărul redus de înhumări practicate până la începutul sec. al XV-lea, apanaj doar al ctitorului şi familiei sale, cât şi pentru faptul că intrarea plasată pe latura de nord a pronaosului se afla în legătură cu reşedinţa feudală, ce se va fi aflat pe locul casei parohiale de azi . Lucrările de restaurare, executate cu incepere din anul 1976, după proiectul întocmit de arh. Cristian Moisescu, au fost întrerupte odată cu desfiinţarea brutală şi iresponsabilă prin decret prezidenţial a Direcţiei Monumentelor Istorice, în decembrie 1977. Lucrările au continuat până în anul 1980 prin grija Arhiepiscopiei Dunării de Jos, vegheate permanent de Î.P.S. dr. Antim Nica. Ele au urmărit îndepărtarea adaosurilor incisive şi interpretării urmelor păstrate. S-a redat, astfel, patrimoniului naţional încă un monument de remarcabilă valoare istorică şi arhitectura-artistică, grăitoare mărturie a trecutului plin de vicisitudini al Dobrogei.

Cutremurul din 1977 şi cele următoare au prins edificiul într-o stare bună, neafectându-i decât acoperişul din olane. Din acest motiv, monumentul este închis în 1998 pentru revizuirea învelitorii, deteriorat pe mari porţiuni, care a permis infiltraţii pluviale. Acestea au avut ca urmare, distrugeri la nivelul picturii interioare, care cuprinde şi fragmente datate în jurul secolului al XVI-lea. Deşi era nevoie de intervenţie numai la învelitoare, s-au decapat tencuieli exterioare pe o suprafaţă de 50-60% s-au executat plombe absolut inutile, fiind abandonată în acest fel lucrarea de la acoperiş, cea care reprezenta, cu adevărat, o mare urgenţă. În toamna anului 1999, Ministrul Culturii de atunci, Ion Caramitru, face o vizită la Biserica Sf. Atanasie după care dispune prin Ordin reluarea lucrărilor de reparaţii; care au continuat în anul 2000. În anul 2001 s-au reluat slujbele religioase în incinta bisericii, asupra cărora ar trebui revenit, întrucât prin arderea lumânărilor se acţionează în mod nefavorabil asupra picturilor din interior.”