Cum se schimbă sufletele după 1460 de zile!

Ce se întâmplă dincolo de malul Dunării și a Brațului Chilia nu a fost și nu este războiul nostru. Românii, și tulcenii în mod special, și-au arătat solidaritatea umană față de refugiații din Ucraina încă din 24 februarie 2022, cea mai neagră zi din istoria recentă a poporului ucrainean. O zi în care patria lor a început să fie ciuntită cu șenilele tancurilor și bubuită cu explozibilul purtat de drone.

De atunci am văzut cu toții zeci, poate chiar sute sau mii de fețe ale unor oameni care trăiesc printre noi pentru că nu pot trăi în război. Cu unele excepții, sunt femei, copii și bătrâni care sunt aici, printre noi, în viață, doar pentru a da un sens în lupta cu moartea celor care sunt acolo. Liliana Gologan a ales să lupte se aici, din România, din Isaccea și mai apoi din Tulcea, pentru semenii ei. După aproape 1460 de zile, chiar dacă Odesa i-a rămas în minte și în inimă, Tulcea a devenit ”acasă”!

Mai jos, un interviu cu o ucraineancă din Odesa care nu a venit la Tulcea pentru asistență umanitară ci pentru regăsire într-o țară pe care o iubește poate mai mult decât alți români.
Infotulcea.ro: Liliana, au trecut aproape patru ani. Unii ar întreba: ”De ce mai sunteți aici și ce mai vreți de la noi?”, dar cred că vrem cu toții răspunsul la întrebarea ”Oare când se termină acest război?”
Liliana Gologan: Prima întrebare o înțeleg mai mult decât crezi. Și știi de ce? Pentru că și noi suntem obosiți. Dar oboseala noastră are un gust diferit – e gustul de cenușă al unei vieți care s-a șters cu buretele la 46 de ani. Astăzi am 50. Patru ani de zile am trăit cu „geamantanul sufletului” pregătit. Nu cel cu haine, căci acelea nu mai au valoare, ci cel plin cu frică amestecată cu speranță. Realitatea noastră, a celor peste 300 de familii care am ales Tulcea ca a doua casă, este trăită în tăcere. Este realitatea mamelor, multe dintre ele cu studii superioare și cu locuri de muncă respectabile până in februarie 2022, dar care azi spală vase în restaurante, dar fericite că pot munci.  Este realitatea pensionarilor de peste 70 de ani care fac ture de noapte pentru a nu fi o povară pentru statul român. Este realitatea copiilor care vă învață limba și care se joacă alături de copiii voștri. Poate se vor și iubi cândva! Noi nu am venit să vă luăm liniștea; am venit să găsim un loc unde să nu mai auzim moartea trecând prin tavan. Când se va termina? Am obosit să ne punem și noi aceeași întrebare …
Infotulcea.ro: Dincolo de munca la spălat vase în restaurante sau pază în ture de noapte, ce mai are de câștigat România de pe urma acestor refugiați? Fiindcă s-a tot vorbit, de cele mai multe ori mincinos, despre ce pierde România de pe urma acestor refugiați.
Liliana Gologan: Cred că cel mai mult aveți de învățat o lecție despre reziliență pe care poate ați uitat-o în confortul păcii. Dacă noi, care am pierdut case, afaceri și prieteni de o viață, am găsit forța să învățăm limba română (sunt persoane de 70 de ani care fac asta!), să gândim într-o altă limbă, să studiem legislația, obiceiurile și tradițiile altui popor și dacă noi am avut curajul să deschidem aici afaceri, în ciuda barierelor legislative și a greșelilor pe care le-am refăcut de o mie de ori, atunci de ce ne-am mai teme de ziua de mâine? Ne-am schimbat profesia și modul de viață la 50 sau 70 de ani. Lucrăm la proiecte de dezvoltare pentru comunitatea în care trăim alături de voi și facem tot posibilul să fim utili.
Am înțeles că suntem deja mulți aici și, pentru a ne organiza și a fi utili societății, am înființat o asociație. Nu-ți spun cât a durat procedura sau de câte ori am refăcut actele, dar am reușit. Acum, asociația noastră, Solidaritate ROUA, nu este despre pachete de ajutoare cu alimente de bază. Vrem să plătim taxe, să creștem copii educați care să spună „Mulțumesc, România!” nu prin vorbe ci prin munca lor. Nu dorim să fim asistați social, ci parteneri de destin.
Infotulcea.ro: Ai vorbit despre solidaritate și recunoștință. Unii ar fi tentați să creadă că e un discurs diplomatic …
Liliana Gologan: …nici vorbă! E despre viață. Crezi că eu, copiii mei sau părinții mei am putea-o uita vreodată pe Vasilica Olaraș din Mihail Kogălniceanu? În primele zile de război ne-a primit în casă pe noi, trei femei și trei copii, fără să ne știe măcar numele. Ne-a oferit mult mai mult decât adăpost și mâncare; ne-a oferit speranța de a nu ne prăbuși, credința în umanitate. Și asta nu e politică, ci umanitate.
Experiența din hub-urile umanitare din Isaccea și apoi din Tulcea a fost, timp de doi ani, indicatorul suprem al eficienței autorităților din România. Ne-a impresionat mobilizarea Consiliului Județean Tulcea, sub conducerea domnului Horia Teodorescu, sprijinul deputatului Mirela Furtună (care a fost prezentă zi și noapte, ca voluntar și ca om), implicarea Primăriei prin Ștefan Ilie și a Instituției Prefectului prin Alexandru Dan Munteanu. Ei au transformat județul într-un model de bune practici la nivel european. Și nu sunt doar vorbe ci fapte, pe care nu le spun doar eu. Din păcate, pe măsură ce timpul trece, lumea tinde să uite. Dar noi nu am uitat și nu uităm!

Nu uităm cum familia Cacencu și Hotel Select au fost prima ancoră pentru mii de refugiați. Nu uităm sprijinul constant oferit de fostul primar al Isaccei, Anastase Moraru, de Simona Covaliov și Crucea Roșie Tulcea, sau ușa deschisă de Carmen Simionescu la Centrul de Tineret și de Ligia Dima care a fost prima profesoară de limba română pentru refugiații din Tulcea. Fiul meu vorbește astăzi românește pentru că ea a știut să pătrundă nu doar în mințile copiilor speriați, ci și în inimile lor.
Trebuie să amintesc și alte organizații care au făcut enorm pentru noi: „Salvați Copiii”, „ADRA”, „Mâini Întinse”, „Protagoniștii în Educație”, UNHCR România, IOM România, YouHub și multe altele. Să nu cumva să uităm ISU Tulcea și lista este imensă… Toate aceste organizații și persoanele implicate au dovedit că societatea civilă și autoritățile pot funcționa ca un singur organism. Da, noi suntem martorii fenomenului tulcean de solidaritate! Sigur, viața în România nu e ușoară, iar Tulcea are propriile probleme pe care eu, înainte, nu le vedeam. Una este să vii la Tulcea în vizită cu o delegație din Odesa, alta e să trăiești aici 4 ani. Dar greutățile îmi arată doar direcția unde trebuie să acord mai multă atenție, empatie și înțelegere. Pentru că doar așa dovedim aceste greutăți. Uită-te la noi! Patru ani de război, cu case bombardate și nicio familie ucraineană în acest moment care să nu aibă măcar o victimă în familie. Și totuși, rezistăm! Zâmbim, muncim și sperăm să fie pace și acolo de unde am venit. Dacă noi nu ne-am pierdut speranța, voi de ce nu ați face-o?. Haideți să transformăm acest capitol dureros într-o poveste despre succesul umanismului . Mă doare să citesc comentarii pline de ură sau lipsite de adevăr, la fel cum mă doare să văd români triști, îngrijorați sau disperați.
Infotulcea.ro: Spuneai că Tulcea și Ucraina sunt parteneri de destin. Dincolo de ajutoarele de urgență, ce se construiește acum între noi?
Liliana Gologan: Pentru mine, destinul comun al Ucrainei și României nu a început în 2022 odată cu războiul. Înainte de toate, eu am fost în echipa Biroului Regional (Branch Office) din Odesa al Programului Operațional Comun România-Ucraina. Cunosc mecanismele astea din interior și am văzut cum se nasc punți de cooperare între noi încă de când era pace. De aceea, mă bucură enorm să văd că nu am abandonat tot ce am construit atunci, ci prelungim această colaborare printr-un nou capitol: România-Ucraina NEXT Interreg.
Am trecut de etapa în care ne dădeam doar o mână de ajutor ca să supraviețuim. Acum, Tulcea și Ucraina învață să construiască împreună pe termen lung. Ca om care a lucrat în acest domeniu la Odesa și care continuă să colaboreze cu echipele comune, văd cum Tulcea privește viitorul nostru nu ca pe o obligație, ci ca pe o investiție în siguranța tuturor.
Când investim în dotarea spitalelor, în echipamente de intervenție pentru situații de urgență sau în proiecte educaționale, nu o facem „pentru refugiați” sau „pentru români”. O facem pentru că boala sau dezastrele nu au nevoie de viză ca să treacă granița. Dacă spitalul de lângă tine e mai bun, ești și tu mai în siguranță.
Pentru mine, faptul că pot participa în continuare la aceste proiecte alături de echipele comune este o mare satisfacție. Este dovada că Tulcea nu ne-a oferit doar un scaun la masă într-un moment greu, ci ne-a întins mâna ca unor parteneri egali. Granița nu mai este un zid, ci a devenit o poartă deschisă prin care trece respectul reciproc și dorința de a ne fi bine tuturor. E despre certitudinea că, dacă vecinului tău îi este mai bine, și tu vei fi mai liniștit.
Infotulcea.ro: Un mesaj la final pentru cei care, așa cum am început interviul, s-au săturat de ucraineni și încă se întreabă ”cât mai stați și ce mai vreți de la noi?”
Liliana Gologan: Nu ne respingeți din cauza greutăților de zi cu zi ci primiți-ne ca pe o infuzie de energie și o dovadă că umanitatea nu poate fi înfrântă. Dacă noi am rezistat aproape patru ani și voi puteți trece peste orice criză. Pentru mine Tulcea a fost un loc deosebit însă a devenit locul care începe să fie „Acasă”!

Nota Redacției: Acest interviu nu a fost despre război ci o oglindă pe care refugiații o pun în fața noastră. Este despre un eveniment pe care Liliana Gologan alături de inimoasele sale colege din asociație îl va organiza mâine la Bustul lui Taras Șevcenko din Rotonda Personalităților, de la ora 15.00, pentru a comemora 1461 de memorie vie și reziliență 4.0. Programul va include un moment de reculegere și, cum spun organizatorii, ”Memoria rămâne vie prin prezența ei și solidaritatea noastră”. Pentru că solidaritatea nu are preț ci este cea mai prețioasă monedă a supraviețuirii noastre, a tuturor.