Dramaturgul Ștefan Caraman premiat la „Întâlnirea Umoriștilor” Brăila
Brăila a fost sâmbătă, 25 aprilie 2026, gazda unui eveniment cultural dedicat umorului de calitate, odată cu desfășurarea Galei Laureaților celei de-a VIII-a ediții a Festivalului-Concurs „Întâlnirea Umoriștilor”.
Temele propuse la această ediție – „Greșeli” și „Obrăznicie” – au generat lucrări originale, printre acestea și ,,Tot mai bine machidon” a dramaturgului Ștefan Caraman, invitat ieri pentru a i se decerna Premiul al II-lea la secțiunea „Proză scurtă”.
Mai jos acest text premiat ieri de juriul Festivalului Concurs ,,Întâlnirea umoriștilor”.
Tot mai bine machidon
Microbuzul rula legănat și leneș pe șoseaua prăfuită. Era vara, era cald, era liniște în interior… La volan stătea concentrat Săndel, un bărbat trecut de patruzeci de ani, alb tot în cap, gras, neras; avea cam tot ce trebuie ca să nu-ți placă omul. În plus, purta o șapcă soioasă trasă pe frunte. Și mai în plus, fredona printre dinți un refren vechi. Adică foarte vechi. Atât de vechi încât părea foarte foarte nou. Dacă știi cum vine asta. În spate, cei câțiva pasageri erau așezați înghesuiți în scaunele incomode, fiecare pierdut în gândurile lui. Căci așa merge omul cu microbuzul în România de azi, pierdut în gânduri. De aceea biletele sunt atât de scumpe, unde mai găsești un asemenea lux.
La un moment dat, Săndel șoferul se opri din cântat și se aplecă ușor peste volan, călcând impacientat frâna.
— Ia uite, mă, al dracului oltean… mormăi fixând cu privirea la o mașină care îi tăiase fața.
În spatele lui, doamna Maria, o femeie pe fruntea căreia scria ”ocolește larg cât mai ai timp”, bombăni pentru sine, „io-te, altul… nu mai ai loc de olteni”. Era grasă, prost îmbrăcată, prost dispusă și de o vârstă la care nu mai ai curiozități, dimpotrivă. Săndel o auzi, o privi prin oglindă și tăcu. Însă foarte puțin.
— Ce nu vă convine, doamnă?
— Păi tocmai asta mă întreb și eu, ce nu vă convine dumneavoastră? răspunse ea prompt. Își potrivi mai bine șezutul în scaun, precum o găină așezându-se pe ouă. Te-ai fi așteptat să cotcodăcească.
– Nu-mi convine că se bagă ăla în față, fără să semnalizeze. Omul explica, arătând cu un gest nervos spre parbriz, că mașina din față intrase în depășire fără să semnalizeze. Pentru el era clar: avea număr de Olt, deci era de acolo.
– Și asta îl face oltean? insistă coana.
– Nu asta ci numărul de la mașină. OT înseamnă Olt, știe toată lumea.
Maria ridică din sprâncene și, cu un sarcasm gros, începu să vorbească despre cum, în ziua de azi, oricine își poate înmatricula mașina unde vrea, mai ales dacă are bani. Vorbea mult, lung și scuipa cuvinte, uneori reușea și cu salivă. Ba ridica tonul, ba îl lăsa. Furios, coana Maria vorbea.
– Nu mai spuneți, ce chestie nouă! Parcă nu poți să fi machidon din Constanța și să-ți înmatriculezi mașina la Slatina. Cu bani faci orice…
O întrerupse o voce baritonală și fermă. De pe unul dintre scaunele din mijloc, domnul Andrei, un bărbat sobru cu ochelari și cu o voce de protop, se insinuă în discuție. Întrebă calm dacă e un păcat să ai bani. Maria îi răspunse că depinde de cine îi are, lăsând să plutească în aer ideea că anumite etnii se îmbogățesc suspect de mult și de rapid.
Imediat, un alt pasager, unul fără nume (căci era genul acela de om, adică unul fără nume; îl întâlnești pe stradă, îl depășești și remarci doar curentul de are pe care îl lasă trecerea lui… cam ca noi toți) deschise gura și vorbi. O întrebă direct pe femeie ce anume voia să spună.
— Nu insinuez nimic, declară aceasta, fără se renunțe la ton și la atitudine. Machidonii au bani și cumpără pe oricine, știe toată lumea. Nu la mai ajunge brânza…
– Nu știu dacă e chiar așa, îi replică timid omul acela fără nume. Maria se întoarse cât putea să se întoarcă și îl privi urât, cu coada ochiului nemachiat. Dar nu îi replică. De ce? Pentru că nu-l văzu. Sesiză doar curentul de aer provocat de respirația lui. Prea puțin.
– Însă domnul Andrei avea și nume, avea și chip și, culmea, avea și ceva de comentat. Așa că o corectă imediat, cu răbdarea unui profesor.
— Aromâni, doamnă. Se spune aromâni. „Machidon” e un barbarism folosit adesea în denumirea acestei etnii. Vă pot vorbi până la Brăila despre frumusețea obiceiurilor lor. Maria îl întrerupse cu un gest disprețuitor.
— Machidon, aromân… tot un drac. Țințirli, mințirli, atâta știu.
Domnul Andrei zâmbi ironic.
– Zău? Dar ce v-au făcut, v-au furat cumva din traistă?
La întrebarea aceasta, o femeie normală cedează. Eventual scuipă în sân, își face o cruce, verifică banii din portofel sau, cel mult, drăcuie după care spune imediat, ”Doamne iartă-mă”. Nimic din toate astea, însă, când vorbim de pasagera pe nume Maria.
– Nu mi-au furat din traistă, că nu sunt proastă. Rânji imediat după ce spuse aceste cuvinte. Se aștepta ca asistența să o aplaude, sau măcar să murmure aprobator. Nimic din toate acestea. Doar o liniște apăsătoare.
– Dar i-au furat pe alții fiind proști, nu-i așa? Domnul Andrei, cât era el de domn, simțea cum îl ia cu călduri. Și nu erau cele de afară. Cucoana îl enerva și în sinea lui se ducea o luptă între domnul ce se dorea să fie și scandalagiul pe care îl ținea în lanțuri adânc în sine, de mulți ani. ”Lasă-mă pe mine, lasă-mă pe mine!” striga ăla din adâncuri.
– Lasă că vă știu io… continua imperturbabilă Maria gălăgia. (se putea și cu rime mai bune)
– Nu sunt aromân doamnă, nu mai speculați aiurea. Domnul Andrei ridică, în sfârșit, glasul. Măria simți cuvintele direct în plex. Nu mai avea aer. Nu se aștepta. Și simpatiza omul. Îl observase încă de la îmbarcare. ”Ce bărbat frumos. Dacă aveam și eu așa ceva acasă…” Acum, însă, se răzgândi. ”Io-te mă, e și al dracului!”
– Și de ce le luați partea? I-o întoarse doar ca să nu tacă dar avea, de data aceasta, un ton nesigur.
– Nu le iau partea, dar sunteți nedreaptă și împrăștiați neadevăruri în spațiul public. După ce vorbi, domnul Andrei își întoarse privirea spre fereastră. Astfel arătă că părăsește conversația aceasta care îl consuma nepermis. Afara microbuzul tocmai traversa o pădure. Bărbatul o admira tot mai relaxat. Își imagină cum mașina oprește, cum coboară cu toții, cum din pădure iese un lup și o mănâncă cu gesturi feroce pe Maria. ”Mulțumesc”, spuse cu glas tare. Toți din microbuz se întrebară, la unison, cui.
Discuția începea să se încingă, soarele de afară putea merge lejer la culcare. Avea cine să îi țină locul. De la volan, Săndel aruncă peste umăr o observație:
— Doamnă, azi sunteți pusă pe scandal. O privea prin oglinda retrovizoare. ”Mai bine tăceam”, gândi. Prea târziu.
— Mata condu acolo și du-ne în siguranță acasă! îi tăie aceasta elanul.
– Dacă v-ar tăcea și dumneavoastră gura, ar fi și mai sigur.
Șoferul pufni în râs și murmură că asta chiar ar fi o idee bună. În timp ce microbuzul hurducăia peste o groapă, Maria continua să se plângă că nu mai poți merge liniștit cu transportul public, că imediat apare câte unul care „se țigănește”.
Din spate se auzi atunci o altă voce calmă. De data aceasta și ușor amuzată. Era a unui bărbat brunet care până atunci tăcuse. Să îi spunem Radu, deși nu îl chema așa.
— Chiar mă întrebam, discuție în public fără țigani…, zise el.
Maria se întoarse spre el, iritată.
— Mata ce te bagi?
— Așa suntem noi, țiganii. Ne băgăm.
Câteva râsete înfundate se auziră prin microbuz. Femeia se înroși și îi spuse să stea liniștit, că nu s-a luat de el. Până și una ca ea putea să își dea seama ca e complicat să lupți pe două fronturi. Uite, rușilor nu le-a reușit. Nici clubului de fotbal FCSB.
— Era doar o chestiune de timp, răspunse Radu liniștit. Îl priviră toți cu un amestec de invidie și surpriză. Era un ins tânăr, brunet, prin porii căruia transpira o educație peste medie. Nu bale la gură, nu o vioară în poale, nu centură lată la brâu. Uite așa se fărâmă o lume, de la convingeri. Sau pierderea încrederii în ele.
Oare duduia Maria cărei lumi aparținea. Căci, simțindu-se atacată din toate părțile, izbucni:
— Dar ce aveți, domnilor, v-ați pus toți pe mine?
— Se pare că vă place, replică calm Radu.
– Ia ascultă, domnule Parpanghel, fără miștouri, da? Gata, una doua, la viol!
La cuvântul ”viol” se lăsă liniștea în mașină. Unii credeau că s-a ajuns deja prea departe. Alții credeau, că e loc și de mai rău. Putea fi o călătorie plăcută gândeau, în principiu, toți. Dar putea fi una plictisitoare. Tot toți. Săndel, singur, nu credea nimic.
– Fără violuri în mașina mea! Se surprinse până și pe sine. Nici nu prea ai cum pe scaunele astea strâmte, gândi vinovat.
Pe neașteptate, domnul Andrei reveni din pădurea în care rătăcea de o vreme. Maria era deja hăcuită de haita de lupi închipuită. Așa că scormoni un pic focul.
– Pentru viol e nevoie și de o victimă, spuse, așadar, cu o voce ușor misterioasă. Ironie fină, afirmație cu mantă, aluzie discretă… în fine, așa credea el. Fiind atât de subtile nu le pricepu mai nimeni. În mod sigur, nu șoferul.
– Nu m-am prins, dar știu că e la mișto. Domnul Andrei zâmbi. Radu, dădea absent paginile unei cărți. Așa, una după alta, fără să le citească. Coana Maria tocmai apăsase pe butonul de restart, lucru care presupunea câteva minute de absență. Însă acum a sosit momentul tinerei Irina. Studentă probabil, care își smulse cu un gest nervos căștile de pe urechi.
– Misogini… chiar nu mai scăpăm de chestia asta? Replica ei veni surprinzător, căci pentru toți era un pasager absent. Căști pe urechi, telefon sub ochi, atitudinea aceea de ”eu nu sunt, voi nu sunteți, hai să conviețuim fără să fim”, gen. Bărbații se abținură din diferite motive. Politețe, indiferență, superioritate, decență, teamă. Alegeți. Coana Maria, nu.
– Mata ce te bagi? Era complet resetată. Avea din nou aplomb, armele reîncărcate, mai lipsea inamicul.
– De fapt, vă luam partea, doamnă, îi răspunse rece tânăra.
– Atunci de ce le spui că-s simpatici? Irina o privi fix în tâmplă. Asta pentru că doamna, fiind grasă, nu se putea întoarce complet. Fibra ei feministă se cutremură, poate pentru prima oară în viață.
– Misogin înseamnă altceva, spuse tâmplei pe care tocmai căzu o șuviță de păr cărunt. Iar pe chipul care completa tâmpla se așternu o foarte fină undă de jenă. Dar subțire de tot. Întrebă în aer ce înseamnă, atunci, ”aia”. Răspunse Săndel înecându-se într-un hohot instant de râs.
– Cum ce? Dușman înseamnă. Satana, dușmanul femeilor. Unii îi spun și Săndel, dar asta o spuse încet, doar pentru sine. Maria făcu un efort supraomenesc și se întoarse către tânără. O privi întrebător.
– În mare cam așa ceva înseamnă.
– Deci e de rău?
– Da, e de rău.
– Atunci e de bine, constată cu satisfacție doamna pe nume Maria.
Domnul pe care l-am numit Radu, se opri din paginat. Era la a doua tură. Ridică fruntea și o privi direct spre femela alfa din mijlocul de transport.
– Nu era de ajuns că sunt țigan, acum sunt și misogin. Nu știu cum mă mai suport.
Irina era o fată tânără, animată de înalte idealuri de stânga, deci cu fitilul foarte scurt, dacă se poate spune așa. Dar, chiar și așa, știa când și, mai ales, până unde să întindă coarda. Așa că bătu în retragere.
– Domnule, eu nu am nimic cu comunitatea romă. Ba chiar activez într-o asociație care militează împotriva rasismului de orice fel. Organizăm des mitinguri, postăm pe facebook, amendăm ferm orice exagerare. Și ar mai fi continuat cu responsabilitățile tânărului idealist dacă n-o întrerupea brusc doamna Maria.
– Și? Gata, nu mai fură? Nu se mai însoară la 10 ani? Nu mai cerșesc? Se înroșise toată. În mod normal, o asculți până termină și o uiți. Dar, eh, tinerețe fără risc nu există. Așa că, în simpatica ei inocență, Irina îi răspunse.
– Nu este chiar așa, romii sunt oameni super ok, plini de viață. Sunt creativi și oportuni. Radu zâmbi.
– Nu credeam c-o să aud vreodată asta. Imediat scoase din buzunar un pachet de gumă de mestecat. Îl desfăcu și îi oferi tinerei o lamă. Aceasta extrase lama din pachet și mulțumi frumos. Îl privi frumos. Gândi frumos. Și urmă ceva frumos, dar într-o cu totul altă poveste. În aceasta, însă, interveni, din nou, șoferul Săndel.
– Am vecini țigani acasă, mă împac bine cu ei. Cu excepția zilelor când dau muzica tare la boxe și se ceartă dar, hei, nu e mare problemă. Măria noastră preluă mingea la fileu.
– De aia ai gratii la ferestre. Săndel tresări.
– Dar de unde știți că am gratii la ferestre?
– Vezi, te-am prins? Te ferești. Săndel luă scurt sensul giratoriu. Imediat se deschidea aleea de intrare în autogara de la destinație.
– Mă feresc de hoți, nu de țigani, spuse încet, atent să nu ia vreo bordură sub roți. Microbuzul trase la peron. Ca la un semn toți se ridicară și se aliniară pentru debarcare. Maria coborî prima fără să salute. Șoferul o privi lung, apoi privi la ceilalți pasageri. Privirea lui întâlni privirea domnului Andrei. Apoi cu un gest arătă către silueta de afară care se îndepărta dizgrațios.
— Tot mai bine machidon.
O mână de oameni cobora râzând în hohote din mașină, spre mirarea călătorilor din stație.
