„Administraţia înlătură, prin puterea care i-o dă autoritatea statului, piedecele cari se opun dezvoltării economice şi intelectuale a unei ţări. Această operă e foarte diversă. Ici piedeca se prezintă sub forma lipsei de cultură şi o şcoală bună ar înlătura-o ; colo se prezintă sub forma unui râu de munte care rupe poduri şi strică drumurile: regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicaţiei ; dincolo piedeca dezvoltării se arată sub forma decadenţei morale: un preot bun şi pătruns de datoria lui ar fi de trebuinţă. E o muncă zilnică şi de secoli aceasta, care încetează abia atunci când un popor a ajuns la o dezvoltare atât de înaltă încât să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunţată a statului şi să-şi vază în fiece punct singur de interesele lui.
La noi? Se aleg patrioţii cari n-au cu ce trăi şi cari în viaţă-le au făcut cele patru clase primare, învingând cruzimile abecedarului, şi se populează cu ei subprefecturile , primăriile şi prefecturile şi tot mai avem pretenţia de-a administra? O asemenea administraţie e mai rea decât nici una. Înainte cel puţin nu exista această ramură a activităţii statului; individ şi comunităţi erau avizate a înlătura singure pe cât puteau piedecele ce se opuneau dezvoltării simple a unui popor pe jumătate agricol, pe jumătate păstoresc . Dar administraţia actuală, cu elementele din care e compusă, constituie ea însăşi o piedecă permanentă a dezvoltării noastre, cu atât mai mare cu cât , în loc de-a moraliza, corupe.” (Eminescu, XII, p.76, „Timpul, 21 feb 1881)
„Administraţia înlătură, prin puterea care i-o dă autoritatea statului, piedecele cari se opun dezvoltării economice şi intelectuale a unei ţări. Această operă e foarte diversă. Ici piedeca se prezintă sub forma lipsei de cultură şi o şcoală bună ar înlătura-o ; colo se prezintă sub forma unui râu de munte care rupe poduri şi strică drumurile: regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicaţiei ; dincolo piedeca dezvoltării se arată sub forma decadenţei morale: un preot bun şi pătruns de datoria lui ar fi de trebuinţă. E o muncă zilnică şi de secoli aceasta, care încetează abia atunci când un popor a ajuns la o dezvoltare atât de înaltă încât să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunţată a statului şi să-şi vază în fiece punct singur de interesele lui.
