„Persoanele cu dizabilităţi, umilite şi înjosite de birocraţia aleşilor care conduc ţara temporar!”

Într-o societate care se pretinde a fi echitabilă şi incluzivă, tratamentul aplicat persoanelor cu dizabilităţi constituie un indicator esenţial al valorilor umanităţii şi justiţiei sociale. Din păcate, deşi există reglementări legale care garantează drepturi fundamentale pentru aceste persoane, realitatea din teren demonstrează nerespectarea şi insuficienta implementare a acestora, mai ales în cazul copiilor cu handicap, care continuă să fie marginalizaţi şi lipsiţi de acces la servicii esenţiale.

Asigurarea incluziunii sociale şi economice a persoanelor cu dizabilităţi rămâne un drept fundamental încă neîmplinit în România.

Secole la rând, persoanele cu dizabilităţi erau denumite persoane „handicapate”, fiind segregate, umilite şi discriminate, doar în ultimii ani începând timid să le fie recunoscute drepturile.

Drepturile persoanelor cu dizabilităţi sunt definite de Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi (CDPD) şi, asemenea majorităţii statelor lumii, România s-a angajat să respecte aceste drepturi semnând CDPD.

Mii de oameni resemnaţi aşteaptă, cu orele, în holul şi în faţa clădirii unde funcţionează Departamentul Adulţi din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, DGASPC, pentru a intra la Comisia de Expertiză Medicală. Pentru ajutorul social de nici 400 de lei, mii de persoane cu handicap sunt umilite de comisiile de evaluare. Chiar şi în cazul unei dizabilităţi iremediabile, oamenii sunt puşi să demonstreze, la fiecare reevaluare, că au într-adevăr dizabilităţile din certificate. Orice om cu probleme de sănătate este privit ca un infractor de comisiile care trebuie să îi evalueze. Nici cei pensionaţi pe caz de boală nu au parte de mai mult respect.

Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap reprezintă un cadru legislativ important care garantează drepturi fundamentale pentru persoanele cu dizabilităţi, inclusiv accesul la educaţie adaptată, tratamente medicale, integrarea socială şi protecţia împotriva discriminării. Cu toate acestea, în practică, aceste drepturi sunt adesea ignorate sau insuficient protejate, iar copiii cu handicap se confruntă în continuare cu obstacole majore care le limitează dezvoltarea şi integrarea în societate.

Legea nr. 448/2006 impune o serie de obligaţii clare autorităţilor statului pentru a asigura protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi. Totuşi, realitatea arată că aceste obligaţii nu sunt respectate în mod corespunzător, iar statul român nu a reuşit să pună în practică măsuri eficiente pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale acestor persoane vulnerabile.

În mod particular, accesul la educaţie continuă să fie un punct critic, multe instituţii de învăţământ neavând capacitatea de a oferi un mediu adecvat pentru aceşti copii, din cauza lipsei de resurse şi formare a personalului. De asemenea, serviciile de sănătate specializate rămân greu accesibile, iar sprijinul oferit familiilor este insuficient şi ineficient, în ciuda reglementărilor care stipulează clar dreptul acestora la un tratament echitabil şi sprijin adecvat.

Unele persoane cu dizabilităţi nu au acces sau întâmpină dificultăţi de acces fizic la locuinţa proprie şi întâmpină dificultăţi semnificative de acces în clădirile publice sau în diferite spaţii publice. Persoanele cu dizabilităţi sunt mult mai rar acceptate la locuri de muncă şi, chiar şi atunci când obţin un loc de muncă, acesta nu este în mod adecvat adaptat pentru a răspunde nevoilor lor.

În plus, persoanele cu dizabilităţi nu au acces suficient la beneficiile puse la dispoziţia tuturor persoanelor sărace. Puţine persoane cu dizabilităţi au acces la locuinţe sociale sau alte beneficii acordate.

Sprijinul financiar şi alte tipuri de suport din partea statului, pentru a acoperi cheltuielile suplimentare legate de dizabilitate, nu sunt suficiente. Unii copii cu dizabilităţi nu ajung la şcoală sau, chiar dacă ajung, nu li se oferă o educaţie de calitate, potrivită pentru nevoile lor. Dintre cei care merg la şcoală, prea puţini ajung să termine o şcoală care să-i înveţe o meserie sau să urmeze o facultate.

Unele persoane cu dizabilităţi nu au acces sau întâmpină dificultăţi în accesarea serviciilor medicale şi nu sunt tratate cu demnitate şi respect atunci când apelează la acestea. Instituţiile statului nu colaborează suficient de bine între ele, cu persoanele cu dizabilităţi şi cu organizaţiile lor reprezentative pentru dezvoltarea şi punerea în practică a măsurilor necesare respectării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi.

Persoanele cu dizabilităţi din România trăiesc într-o măsură mult mai mare în sărăcie faţă de media UE şi suferă deseori de deprivare materială severă. Serviciile din comunitate pentru persoanele cu dizabilităţi sunt insuficient dezvoltate, iar unele persoane sunt încă în îngrijire rezidenţială de tip instituţionalizat. De asemenea, persoanele cu dizabilităţi nu îşi pot acoperi costurile cu tratamentele necesare într-o măsură mult mai mare decât persoanele fără dizabilităţi.

Puţini copii cu cerinţe educaţionale speciale primesc serviciile de sprijin necesare pentru a putea participa şi beneficia de un învăţământ de masă de calitate şi, drept rezultat, ating un nivel de educaţie mult mai scăzut decât media; părinţii, fiind prea săraci, îşi trimit doar copiii „normali” la şcoală. Persoanele cu dizabilităţi se simt adesea singure şi nu pot participa la viaţa publică şi politică în condiţii de egalitate cu ceilalţi.

Dizabilităţile trebuie văzute ca făcând parte din condiţia umană. Mulţi indivizi se nasc cu deficienţe, dar societatea trebuie să treacă de la modelul vechi de „milă” la cel de „drepturi ale omului”, în care persoanele cu deficienţe pot susţine că au aceleaşi drepturi şi resurse ca şi ceilalţi membri ai societăţii.”