S-au împlinit 9 ani de la plecarea dintre noi a cunoscutului jurnalist și om de cultură Romeo Ghioc, iar numele domniei sale este înainte de toate, în conștiința publică, sinonim cu cei 35 de ani de presă veritabilă, presărată cu mii de articole și reportaje, mii de ore de teren de investigații. Un deontolog desăvârșit și mentor pentru mulți ziariști, respectat până în zilele de acum de către mulți sportivi, pe care i-a susținut direct prin cuvânt și implicare, în evoluția lor. Deschizător de drumuri în perioada imediat post revoluționară pentru Tulcea Liberă, urmat de primul cotidian liber privat Inedit Press, iar apoi pentru prima televiziune locală Cony Satv. A fost și rămâne un redutabil om de cultură cu șapte volume publicate și sute de articole în reviste de cultură.
” Tata a fost un mentor pentru mine. Cel cu care încă din clasa a 2 a învățam geografie, folosind un glob pe care călătoream imaginar și indirect și istoria locurilor unde „ajungeam”. Tata folosea, de atunci, din 1984, învățarea prin descoperire, total în dezacord cu stilul de învățare din acele vremuri. L-am admirat mereu și i-am ascultat mereu prețioasele sfaturi profesionale, chiar și când am fost colegi de presă; atunci cel mai mare critic al meu era tata, iar acest aspect m-a ajutat enorm. Tata era o enciclopedie de cultură generală. Adora literatura clasică, fiind realmente îndrăgostit de opera eminesciană. De altfel m-am convins total de acest aspect, în seara unui octombrie 2005, când, la 61 de ani, tata a început să recite Luceafărul și cu fiecare strofă realizam că e singurul om cunoscut de mine, care a știut la un moment dat integral acest mega poem, ” ne spune fiica regretatului jurnalist, Laura Ghioc, la rândul ei scriitoare, ca și tatăl ei.
La 9 ani de la moartea tatălui ei, în plină pandemie, Laura și-a comemorat într-un mod special tatăl.
„Ultimele săptămâni au fost un du-te vino bancă (lucram la BCR atunci) -spital ATI Reanimare. Săptămâni chinuitoare pentru tata, care a avut în schimb parte de o îngrijire ireproșabilă din partea unor medici de excepție, medici rarisimi cărora le poți spune cu toată inima OAMENI: doamnele Neviser Zaharcu, Cecilia Jitea și Elena Pintilie și a unor asistente absolut dedicate… Îmi aminteam mereu acel alb omniprezent din secție, aproape obsesiv, într-o mare de suferință și ziua când tata deja vedea ce noi nu aveam cum să vedem… Tata îmi spunea la un moment dat că văzuse multe lumini colorate în salon și că toată lumea era fericită… Apoi, prin propria mea luptă cu boala m-am atașat pentru totdeauna de misiunea asumată, că voi sprijini prin voluntariat orice acțiune medicală necesară pentru binele comunității.
Și am devenit totodată și adepta cromaticii în actul terapeutic din zona de boală. Astfel, am ales ca cei 9 ani fără tata să îi comemorez printr-un dar util și de suflet, făcut secției ATI Reanimare. Alături de voluntarii Albă ca Zăpada, de data aceasta, am dus seturi complete de lenjerii de bumbac albastre, pentru saloanele secției, halate de unică folosință și 23 de pulsoximetre de mare folos acum în plină pandemie. Prietenii mei voluntari au răspuns cu mult suflet apelului meu și le mulțumesc profund pentru acest gest. Nu există o liniște sufletească mai mare, decât să știi că ceea ce oferi ajută ulterior sute de bolnavi, dar ușurează în egală măsură și actul medical.”
