Ultimul tulcean cu care a vorbit eroul Gavrilov

Gicu Ulian a fost, în anul de graţie 1989, singurul camarad tulcean al celui ce avea să devină eroul Tulcei, Corneliu Gavrilov. Mai degrabă un erou-martir, aşa cum au fost şi alţi tineri şi mai puţini tineri care au plătit cu viaţa lor Victoria Revoluţiei Române. După 30 de ani de la acel moment de cotitură în istoria României, asemeni primului preşedinte al Consiliului Judeţean Tulcea al Frontului Salvării Naţionale, şi Gicu Ulian a simţit nevoia să vorbească despre acele zile tulburi, dar nu de la Tulcea, ci de la UM 01026 Regimentul de Gardă Bucureşti.

„Îmi este greu să evoc acele zile din Decembrie ’89 când văd azi o campanie furibundă despre atrocităţile Armatei la Timişoara şi respectiv, Bucureşti. Cred că au curs râuri de cerneală şi făcute mii de dosare cu anchetele acelor evenimente. Mă doare să spun, dar acesta este adevărul: Corneliu, dragul meu camarad de arme, a fost mult victima acelor momente tulburi, şi poate mai puţin un erou. Pentru că nu şi-a dorit să fie erou, aşa cum nici nu şi-au dorit nici ceilalți 14 ofițeri, subofițeri şi colegi, militari în termen din unitatea noastră. Atunci a fost împuşcat şi comandantul meu din dispozitivul de apărare al M.Ap.N., Lt. Major Radu Dragoş, un militar de excepție iubit şi stimat de toții colegii.”, spune, cu lacrimi în ochi, Gicu Ulian, unul din cei doi tulceni din UM 01026 Regimentul de Gardă Bucureşti în decembrie 1989. „Ne cunoşteam de dinainte de a ne întâlni pe peronul Gării din Tulcea, în dimineața zilei de 22 ianuarie 1989, când am constatat cu bucurie că eram recruți la aceeaşi Unitate Militară 01026 – Regimentul de Gardă, unitate de elită a Armatei Române.

Ne ştiam prin intermediul fostului meu coleg de la Liceul Haret, Gabriel Brânzilă, ei fiind prieteni din copilărie. Aşadar, eu şi Corneliu am călătorit împreună la Bucureşti în acea zi frumoasă de 22 Ianuarie 1989, oarecum timorați şi cu valizele din lemn, aşa cum erau cerințele cazone. După formalitățile de înregimentare (nu ştiu cum să le numesc), am fost din nou plăcut surprinşi să ne regăsim în aceeaşi Companie, eu la Plutonul 2 (pistolari), el la Plutonul 4 (mitraliori). Culmea e că eram un lipovean şi un hahol (ucrainean) singurii tulceni din acel contingent. A urmat o perioadă lungă de instrucție, de aproape 4 luni, timp în care ne vedeam aproape zilnic. După aceea, eu am fost selectat în serviciul de Gardă, Ceremoniale şi Onoruri Militare iar Corneliu la Compania cu Misiuni Speciale, datorită calităților sale atletice, el fiind kaiakist de performanță în timpul liceului. Compania cu Misiuni Speciale era un fel de „comando” a armatei acelor vremuri, cred că erau vreo 45-50 de soldați şi subofițeri atent selecționați, cu pregătire specifică în arte marțiale, trageri cu diferite categorii de armament, rezistență, etc. având ca misiuni escortarea şi apărarea înalților oficiali ai MApN în diferite deplasări. În lunile ce au urmat mă întâlneam cu Corneliu ocazional, pe câmpul de instrucție (Ghencea) sau în alte împrejurări legate de misiuni comune.”, mai povesteşte Gicu Ulian despre „tovărăşia” celor doi tulceni din UM 01026 Regimentul de Gardă Bucureşti . Duminică în care l-am văzut ultima dată pe Corneliu Ca şi azi, tot o zi însorită de duminică în luna decembrie a fost şi momentul în care destinele celor doi tulceni din UM 01026 Regimentul de Gardă Bucureşti s-au despărţit.

„Pe 17 Decembrie ’89 eram sergent de serviciu pe companie (SSC). În acea însorită zi de duminică, după-amiază, s-a dat ordinul pe unitate cu indicativul „Radu cel Frumos”. Nimeni dintre noi, militarii în termen, nu ştiam despre evenimentele de la Timişoara, ca urmare acest ordin a creat o emoție zvonindu-se despre un atac al Ungariei la graniță. Eram la depozitul de muniții a unității pentru a prelua lăzile cu cartuşe care erau alocate plutonului meu. Atunci, au venit două camioane cu colegii noştri de la Compania cu Misiuni Speciale. Ei erau stabiliți într-o locație a unității noastre de pe Antiaeriană, lângă tancodromul din Ghencea, destinată antrenamentelor şi pregătirii pentru ceremoniale de onoruri militare. A fost ocazia când l-am revăzut, pentru ultima dată, pe Corneliu. Ştiu că am stat foarte puțin de vorbă, între noi fiind acea „tovărăşie” legată mai ales de originile noastre comune. După ce au încărcat lăzile cu muniții în cele două camioane, au plecat. Ulterior, am aflat că fuseseră trimişi undeva la Comitetul Central. Au urmat acele zile din Decembrie tulburi, cu manifestații, împuşcături (aici aş putea povesti mult mai multe…).

Frica dispăruse chiar dacă şuierau gloanțele în jurul nostru, că doar eram în zona Taberei, la MApN. Eram doar obosiți şi stresați pentru că luptam cu un duşman invizibil. Tot timpul ni se spunea că suntem sau vom fi atacați. Şi noi am tras! Nu, nu erau ordine exprese,doar că se trăgea din toate părțile. În Cimitirul Ghencea, din apropiere, s-a tras din elicopter, când au intrat TAB-urile, iar pe 22 decembrie, ziua, am văzut şi elicopterul lui Ceauşescu zburând deasupra Cartierului Drumul Taberei. Îmi amintesc însă seara de 22 decembrie.

Cerul din zona Taberei-Ghencea era luminat de trasoare. Era groaznic! Mai venea câte un ofițer să ne spună să fim vigilenți fiindcă este posibil ca blocul din apropiere sau altă locație din vecinătate să fie ocupată de terorişti. Eram groaznic”, mai spune Gicu Ulian, care a aflat despre împuşcarea lui Corneliu undeva pe la sfârşitul lunii decembrie de la un coleg din subunitatea lui. „Am fost devastat! Mi-a spus ceva de genul că a fost doborât de o rafală trasă de pe un TAB, undeva în zona Comitetului Central. Ulterior, am citit în presă că fusese împuşcat în gât. Din unitatea noastră au fost 15 morți. Se pare că cei mai mulți dintre toate unitățile Armatei.”, a mai spus Gicu Ulian, singurul tulcean cu care a vorbit eroul martir al Revoluţiei Române, Corneliu Gavrilov.

Show More

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Articles

Back to top button
Close
Close